Am fost cu Cezar la targul de Craciun, cel din parcarea mare din semicercul facut de strazile din fata Casei Poporului. Am luat-o pe jos de la Unirii, pe fosta Victoria Socialismului, actuala nu stiu cum. Soare pe cer, fara nori, frig. Ne tineam de mana ca de obicei, veseli, era frumos. Casa Poporului se zarea printre copacii desfrunziti.
O femeie in fata noastra, peste 60 de ani, palton maron, caciula ce ii acoperea tot parul. Mergea si ea in directia targului, dar se oprise. Privea spre o banca, statea asa cam la 2 metri de ea, dar privea atent. Am privit de unde eram pe trotuar, mergand, spre ce privea ea. Alb, pufos, intins intr-o parte, 4 labe ordonate la fel. Parea ca doarme. Un caine? Am ajuns aproape de femeie, ea si-a reluat drumul, parca rezolvase o ghicitoare, luase o decizie. Am privit si noi apropiindu-ne, dar fara sa deviem drumul, spre banca. Nu era un caine, era un miel, mic, nou, de anul asta. Un caine de oras ar fi putut dormi asa, sic, pe o banca, dar un miel? In mijlocul orasului, inconjurat de zgomote de masini si oameni? Nu, el nu dormea, el era mort.
Am continuat sa mergem. Socul era prea mare sa ne oprim, sa mai privim, nu mai puteam face nimic. Cezar imi continua vorbele, furia din minte, nu puteam vorbi. Probabil ca s-au folosit de el pentru "da un leu ca sa ai noroc la anul" " pune mana pe Vasilica". Iar mielul a murit, era mic, ii era frig, poate a fost ales pentru postura asta tocmai pentru ca era slabit, bolnav.
Ma simt pe dinafara in locul asta in care animalele nu sunt iubite, sunt folosite, dobitoace.