Lumina e blanda si calda, portocalie. Fereastra deschisa, perdeaua se misca, se simte aerul diminetii. Deschide ochii si priveste printre gene, ii inchide din nou. nici un gand acum, doar respiratia se aude si fosnetul perdelelor. Se inspiri, sa respiri, sa inspiri, sa respiri... fara nici o teama sa iti deschizi narile si sa iti lasi corpul deformat de volumul de aer, cu cosul pieptului pronuntat ca un cioc de pasare, intorcandu-se apoi la forma plata, in asteptare. Mirosul orasului - uleios, prafos, imbacsit - se imbiba cu mirosul camerei si cu cel al asternuturilor. Acolo afara sunt zgomote, oameni, lumina. Deschide din nou ochii si priveste spre fereastra, capul usor intors intr-o parte. Perdeaua se misca si dezvaluie lumina si cerul, fatada cladirii de vizavi cu ferestre mari si zugraveala scorojita. La un moment dat se va ridica, nici ea nu stie de ce. Poate pentru ca e de vina corpul ce isi va cere deodata forma verticala a coloanei, dupa care va obosi un pic si va lasa mainile sa se scurga cu palmele in jos pe marginea patului. Ceea ce ii place la camera asta e ca albul peretilor. Prietenii ii spun ca arata asa, hm, prea alb. Deja cand se gandeste la asta, intelege ca incepe sa revina la ritmul zilei in care gandurile vin repede si nu au timp sa stea mult, se ingramadesc unul dupa altul. Isi priveste picioarele ce ies din tricoul larg. o dara de lumina se intinde peste genunchi si se intinde pe coapsa piciorului drept.
la mare
Isi auzi vorbele in camera goala. Apoi senzatiile vin repede, ascunse pana acum: nisip, sarat, piele aspra, mare imprejur. Apoi imaginea: culoarea picioarelor ei in contrast cu albul panzei.
Azi e duminica.